24.09.2012

Totul a pornit de la un afurisit de măr. M-am trezit împinsă undeva în trecut. În prezentul Evei.

O vedeam muşcând fructul în căutarea cunoaşterii absolute. De parcă absolutul era ceva general şi bătut în cuie, iar cunoaşterea prinsă între două ramuri de măslin ce-şi purtau mândre frunzele verzi. Dar ce ştia ea? Hipnotizată de glasul prefăcut al şarpelui, ori poate de ochii acestuia, a căzut în capcană.

Acum, goală, conştientă deja de păcatul comis, dar şi de frumuseţea primordială a trupului şi chipului plămădit după asemănarea Creatorului, ţi-a întins ţie, Adame, acelaşi fruct. Tu nu ştiai că ea, cunoştea ce-i aia goliciune, înainte de tine. Era prima femeie conştientă de faptul că devenise o ispită frumoasă. Îţi descoperise şi ţie goliciunea şi te vedea acum altfel. Devenisei atrăgător. Erai al ei. Îţi era stăpână şi sclavă. Aşa că a încercat. Iar tu pofticios din fire, ai muşcat momeala.

Acum ştiai şi tu. Erai la fel de gol. Atât de diferiţi şi totuşi atât de asemănători. Păcatul era acelaşi. Deveniserăţi o singură fiinţă în momentul în care aţi muşcat din rodul pomului oprit şi v-aţi ascuns ruşinaţi.

Dacă azi aş putea să vă spun că ruşinea a rămas undeva acolo în Eden, aţi spune că-s o nebună. Da, recunosc. Sunt. O nebună frumoasă. Pentru că sunt fiica ta, Evo, iar tată-mi e Adam. M-ai născut pe Pământ, urmare a curiozităţii tale şi a setei de cunoaştere. De generaţii întregi îmi dai viaţă, la fel de păcătoasă, la fel de ispititoare, indiferent de culoarea pielii, ori a ochiilor.

Sunt mereu aceiaşi fiică, care te ajută pe tine să înmulţeşti iubind, păcatul. Păcatul ce scoate capul la iveală odată  cu pruncii. Păcatul frumos al clipei în care mânaţi de setea de iubire, de sentimentele ce ne pun voal pe ochi, ne abandonam unul, celuilalt. Ne abandonăm în acea goliciune trupească şi mentală împletită mereu în acelaşi mod şi strigată dincolo de graniţele acestei lumi. Singurul moment în care Domnul ne primeşte la poarta Sa. Apoi ne goneşte din nou. Să dăm din nou viaţă altui păcat, la fel de frumos, la fel de ispititor şi de însetat de cunoaştere. Unui alt fiu, unei alte fiice care să fie şi ei la rândul lor părinţii păcatelor viitoare. Care vor avea aceiaşi ochi ca ai tăi, Evo şi-acelaşi zâmbet trist de pe chipul tău, Adame. Trist pentru că ai muşcat momeala ce atât de frumos ţi-a fost întinsă.

E tardiv timp pentru căinţă şi pentru mărul ce în gât ţi-a stat bărbate, dar n-am să-mi cer ţie iertare. Ci Domnului pentru neascultare.

Anunțuri