28.09.2012

            Tăcuţi, zeii au plecat spre casele lor, ascunse de curcubee pictate în altfel de culori decât ale noastre. Au plecat lăsând în urmă, să ne apere de frig, amorul.

            Apoi au picurat peste noi lacrimi de flori de magnolii. Cădeau în albe cascade. Pesemne zeii aflaseră că în fiecare primăvară, le sărutam împreună petalele şi s-au gândit să ne aştearnă în cale parfumul lor timid.

            Ne-au lăsat să ne jucăm de-a cuvintele. Singura problemă era că noi nu aveam nevoie de ele. Ne înţelegeam din priviri. Ne citeam unul pe celălalt, la fel cum liniile îşi citeau foile goale. Cuvintele pentru noi erau sufocante. Nu le pricepeam, aşa că le-am dat drumul înapoi spre înalturi.

            Într-o dimineaţă aceiaşi zei s-au gândit să ne pună zahăr în cafea. Poate nu ştiau că noi o beam întotdeauna amară. O îndulceam mereu cu doar doi stropi de iubire. Apoi printre cercuri de fum de ţigară, în sărutul dimineţilor răcoroase, sorbeam licoarea amăruie zâmbind. Un zâmbet care ne lumina şi ne urmărea fericit toată ziua.

            Ne împărţeau apoi drumurile în două. Tu acolo, eu dincolo. Alergând în sensuri diferite, dar uniţi de dorul ce ne ardea  în piept, ajungeam mereu în acelaşi loc. Acasă.

            Acolo ne aşteptau mereu visele ce urmau a veni cu noaptea următoare. Ne aşteptau sufletele aşternuturilor să ne mângâie trupurile ostenite de-alergătură şi pernele să ne sărute frunţile. Ne aşteptau ceştile de cafea şi aroma zorilor. Acolo erai tu, eram eu, eram noi şi umpleam fiecare colţişor al casei cu dragostea noastră.

            Ne făurisem propriul nostru curcubeu şi poate de aceea zeii au ales să plece spre casele lor. Poate că din această cauză au ales alte culori şi au plecat tăcuţi, abia şoptit. Poate nu voiau nimic, sau poate că ne invidiau amorul.

Anunțuri