02.10.2012

Soarele a răsărit pentru noi încă odată. Razele lui blânde au pătruns pe fereastră, ne-au mângâiat pleoapele somnoroase şi cu mâini nevăzute ne-au descoperit.

Te-am sărutat, pândită de lumina dimineţii, care zâmbea diabolic de dulce, învăţând de la noi, paşii matinali ai amorului. Apoi, ţi-ai poposit buzele pe umărul meu gol şi m-ai îmbrăcat în cuvinte nerostite. Era cea mai preţioasă haină pe care-o purtasem vreodată. O haină purpurie, din cea mai fină mătase a zeilor antici. Singura problemă era că m-ai învăţat cu nărav, pentru că la fiecare răsărit de soare, îmi făceai cadou o nouă haină. Şi fiecare era mai frumoasă, ţesută cu mai multă grijă, mai subţire, însă mult mai călduroasă.

De cele mai multe ori mă trezeam gândindu-mă, că însăşi Afrodita îmi ţesea fiecare haină, căci atunci când poposeai pânza iubirii peste mine, mă vedeam reflectată în ochii tăi. În albastrul acela infinit, păream mai frumoasă decât orice personaj descris în cărţile lui Homer, ori cântat de vreun menestrel al vremurilor demult apuse.

Tu mă făceai zi de zi să mă simt unică şi sigur din această cauză Soarele îşi trimitea razele să înveţe paşii amorului, de la noi, amândoi.

Anunțuri