Etichete

,

08.10.2012

Fără motiv, lacrimi încep a curge. De fapt era o cauză, nu un motiv. Tăişul ascuţit al frigului ce începuse a roade până şi din pietrele ce se încăpăţânau să i se împotrivească.

Pielea mea începuse să simtă mii de cuţite boante, răscolind în carne, în căutarea unei nişe prin care să pătrundă spre suflet. Apoi picături de ploaie au început să cadă precum nişte ace scuturate de nişte nori furioşi, fără forme definite, însă toţi purtânt în piept aceaşi culoare. Cenuşiul. Toate acele ace se îmbrăţişau, unindu-se apoi în gropi superficiale, ori adânci, ale asfaltului rece.

De undeva de departe, venea parfum de rugină. Parfumul unui anotimp aflat în agonie, în prag de moarte. Şi ca un făcut cerul se înegrise. Vina o purtau stolurile de corbi care croncăneau veseli, împărţindu-şi văzduhul. Totul devenea morbid. Prea morbid pentru gustul meu.

Da, iubeam pâsla colorată în nuanţe de galben, roşu şi ruginiu. Iubeam haina uşor transparentă a toamnei. Mă fascina cum în faţa frigului, natura se dezbrăca treptat, pozând nudă, zeului suprem. Căutam un nume potrivit, pentru a boteza fotograful nevăzut. Ce bizar! Să dai nume unui fotograf invizibil, îndrăgostit de o muză nudă, care pleca plânsă, an de an.

Cu ochii închişi, mângâiam pământul încercând să îi modelez trupul. Când i-am deschis, în faţa mea tronau două litere greceşti. Λ şi Ω. Începutul şi Sfârşitul. Trebuia să-mi fi dat seama! Cum să botezi pe Cineva care avea deja nume? Ce fusese în capul meu? Câteodată era nevoie să laşi totul să vină de la sine. Exact ca acum.

Aceasta era partea frumoasă.

Însă  exista şi o parte morbidă pe care încercam, eu neînsemnata, să o înlătur. Era frigul, care înjunghia fără milă copacii lipsiţi de apărare. Ploaia şi vântul care rupeau bucăţile colorate  şi triste aruncându-le ici-colo să fie călcate în picioare de paşi mult prea grăbiţi să le observe. Şi de ce le-ar observa? Ce să pese cuiva de o nebună goală şi invizibilă pentru ochii nepăsători ai omenirii, care alerga desculţă fără ţintă. Atât timp cât nu puteai să îi găseşti cosciug pe masură, nu puteai să o îngropi, să îi aduci bocitoare, sau să aprinzi o lumânare la căpătâiul ei.

De ce să te opreşti, când poţi pleca mai departe, fără să-ţi pese, călcându-i sentimentele în picioare? Ce viaţă!

Totul e pe dos şi-acum lacrimile au început să se rostogolească pe-obrajii mei iar. De data asta eram o unealtă a unei femei ce alerga nebună spre moarte, goală! Toamna se jelea singură, prin mine!

Anunțuri