Etichete

, ,

18.10.2012

Te urăsc lume! Azi te urăsc!

Mi-ai aruncat la picioare de dimineaţă, umbre ce mă muşcau cu dinţi ascuţiţi, prin ceaţa mult prea deasă. M-ai lăsat oarbă şi fără glas, să pipăi întunericul şi să-mi strig mută durerea. Ai rupt din mine bucăţi, m-ai jupuit de vie, fără să-mi dai voie să-mi întâmpin în prag iubirea. M-ai aruncat în beznă şi m-ai lăsat să-mi aştept  în frig, îngerul blond, cu ochii senini ca ai cerului. Îmi purtai pică, pentru fiecare stea, ruptă din tablorile pictorilor nevăzători, pe care el, jumătatea mea, mi-o prindea în păr, zâmbindu-mi tandru.

Te urăsc lume! Azi mai mult ca oricând!

Îmi apari mereu în faţă, rânjind demonic, indicând calea durerii, inimii mele chinuite de dor. Te joci cu mine de-a baba oarba. Eu oarba, tu baba care flutură bagheta magică împărţind în stânga şi dreapta, invidia.

Ca să nu te mai aud, mi-am pus perna pe cap. Degeaba. Tu, continuai să râzi strident, precum o femeie tâmpă, pe mai multe voci. Doar aşa de dragul de a te auzi tu, pe tine. Şi deşi m-ai aruncat în întuneric, te disting, la braţul unui nimeni prea prost ca să te refuze, dansând pe muzica unor toboşari, legaţi cu lanţuri grele, de o scenă invizibilă.

   Unde ţi-e căldură, zâmbetul sincer şi privirea calmă? Unde le-ai gonit, lume? De ce nu-mi răspunzi? Eşti surdă?Te urăsc! M-auzi? Te urăsc! Îţi strig mută, auzind ca răspuns doar ecoul în minte, iar ţie – nici că-ţi pasă.

            Tu, lume, ai făcut pact diavolesc cu timpul. Iar astăzi, împreună, v-aţi decis să picuraţi secundele în sens invers. De jos, în sus. Împreună, aţi decis să îmi puneţi răbdarea la încercare. Răbdarea pe care am pierdut-o undeva cu ani în urmă, într-o toamnă târzie, pe o cărare neumblată, pe care nu o mai aflu nicăieri.

Şi nici că vrei să ştii câte lacrimi de dor au căzut, tulburându-mi privirea. Am strigat, când încă mai aveam glas, implorând să mă laşi să simt buzele iubirii, căldura îmbrăţişării îngerului meu blond, odată cu zorii zilei ce va să vină. Dar tu, lume, mi-ai întors spatele zâmbind ironic.

   Până  unde poate merge cruzimea ta? Câte secunde, ore, zile, ori nopţi, vei pune în faţa mea, ca obstacole, până să-mi dai voie să văd din nou, să strig din nou, cu glas: te iubesc?

Da! Azi te urăsc lume! Azi, îţi întorc eu, spatele. Nu-mi cere nimic, căci am învăţat să spun nu. Un NU scris cu litere mari, de-o şchioapă. Iar până nu îmi vei înapoia căldura şi liniştea, pe care doar în privirea senină, ca a cerului albastru, o regăsesc, nu ai dreptul să îmi ceri nimic. Sâc. Să ştii că ţi-am scos limba!

Anunțuri