19.11.2012

Plâng pietrele cu lacrimi sfărâmate

Şi norii plouă ceaţă din eternitate,

Copacii lasă pe pământuri aşternut,

Iar timpul îşi ascute în tăcere glasul mut.

 

Mă doare până şi cărarea de sub mine,

A îngheţat devreme chiar ziua de poimâine,

Nu mai e răsărit, dar nu mai e nici noapte,

Sunt doar tăcutele tăceri învăluite-n şoapte.

 

Şi obosiţi de-atâta rău şi frig,

Sătui să stea mereu făcuţi covrig,

Se-aşează îngerii la coadă la paltoane

Şi-n piept îşi prind tăcuţi, albastre ecusoane.

 

Secundele-n clepsidre demult au-ncărunţit

Şi-atâta amar de vreme din ochi ne-au minţit,

N-au vrut să le cunoaştem limba şi pieirea

Şi s-au jucat tăcute, cu noi, de-a nemurirea.

 

Am obosit să văd atâtea lacrimi,

Plânse de pietrele ce-au prins şi rotunjimi,

Cărările mă cheamă undeva în ceaţa deasă,

Unde tăcutele tăceri cu glasul stins apasă.

Anunțuri