precizie de Amor

de când te cunosc,
am învăţat să iubesc gloanţele
calibrate după noi,
şi războaiele acelea,
în care ţintim întotdeauna
unul spre inima celuilalt
legaţi la ochi,
cu precizia unui Amor
ce lasă în urma noastră
îngeri şi demoni în mirare.

ceea ce nu ştia nimeni era faptul că Dumnezeu,
a îmbrăcat uniforma militară
şi a făcut din noi
cei mai pasionali soldaţi ai universului.

lecţie de zbor

au murit păsările cerului…
în mine.

o vreme, s-au hrănit cu speranţe
şi zâmbete,
apoi,
aşa dintr-o dată,
pe neaşteptate,
au gustat din seminţele dezămăgirii
ce îmi crescuseră pe oase
ca nişte pinteni
şi au căzut secerate.
toate.

nu-mi pune întrebări.
azi,
n-am niciun răspuns în buzunarele minţii.

căderea se învaţă întotdeauna înaintea zborului.

amor tardiv

se moare, iubite!
se moare!

copacii se dezbracă de viaţă
ca de o haină ponosită,
amăgiţi de vântul
ce le mângâie tot mai des
şira spinării.

femeia cu coasa zâmbeşte tâmp,
alergând goală,
ca o nebună, prin ploi…
de galben.

se moare, iubite!
se moare!

Eva regretă pactul cu şarpele.

emoţie de toamnă

alungă-mi ruginiul din privire
cu un sărut.
e prea multă toamnă în ochii mei,
prea multe ploi
şi mult prea mult frig,
iar mie,
mi-e teamă…

cândva,
undeva,
viaţa a început să se măsoare
în frunze căzute,
iar mie,
mi-e teamă…

e anotimp de tăcere,
de şoapte spuse în grabă,
de rugăciuni mocnind
în suflete ude,
iar mie,
mi-e teamă…

se scutură copacii toţi.
în mine.
grăbeşte-te şi-alungă-mi ruginiul din privire
cu un sărut,
căci mie,
mi-e teamă…

cerere şi ofertă

Doamne,
ne-am obişnuit să-Ţi cerem
să faci minuni,
să plouă cu bani…
să ni-i îndeşi prin buzunare
de e cu putinţă
în timp ce noi,
huzurim sub un alt soare
– ăsta de l-ai pus Tu pe cer…
e prea fierbinte –
cu burţile în sus.

nu ne-ai dat
instrucţiuni de folosire a ploilor,
şi nici măcar a frigului…
trebuia să ne anunţi
cu o zi, două înainte,
eventual,
puteai şi Tu, Doamne,
să-ţi faci o pagina web…
un site, un blog,
ceva,
orice…

Doamne,
ne-am obişnuit să-Ţi cerem…
să primim totul de-a gata,
iar la schimb să-Ţi oferim uitarea,
nepăsarea,
ura şi vanitatea.

nu îmi certa gândul, Doamne,
dar oare nu ar fi bine,
din când în când
să ne administrezi
şi câte o doză de nepăsare?

tapet cu vise

în lumea mea,
pereţii…
sunt tapetaţi cu vise,
cu amintiri,
cu linişti,
şoapte şi vorbe cu-nţeles,
cu muzici
şi cu-ecouri surde
ce cresc vibrînd vulcanic,
iar când se sting…zâmbesc.

în lumea mea,
pereţii…
bat din aripi,
au inimi la vedere,
respiră şi trăiesc,
în buzunare ţin cerneluri,
dungi şi pete
şi fiecare-n parte
îşi are un alt sens.

în lumea mea,
pereţii…
au gene şi clipesc,
iubesc şi plâng,
se roagă,
scriu, gândesc,
înalţă ecouri surde,
vibrînd din piepturi dor,
şi-apoi se sting mocnind,
zâmbind,
şoptind povestea lor.

evadare din fobii

am început să devin claustrofobă.

eu

şi pereţii casei mele.

 

inima s-a panicat şi ea

cerînd nebună o gură de aer curat,

o îmbrăţişare a soarelui

ce se retrăgea în el

de teama de a nu-l încuia

printre păcate,

privîndu-l de albastrul cerului.

 

lumea s-a transformat şi ea într-un măr…

putred

rămânînd blocată în beznă,

învăţînd să trăiască fără uşi,

fără ferestre,

fără zâmbete,

obişnuindu-se să se accesorizeze cu fobii

cu nume stranii.

 

se-apropie seara,

iar eu caut idei de evadare

pentru mine

şi pereţii casei mele.

de meserie…eu

în lipsa ta,
am început să jonglez cu litere.
cineva,
mi-a spus că aş fi putut ajunge…circar,
dar i-am răspuns că sunt deja unul.
mereu arunc cuvinte
legată la ochi
şi fără teamă că aş putea greşi ţinta.

altcineva,
mi-a spus că aş fi putut face carieră din muzică
însă pe mine,
mereu m-a îngrozit ideea de public.

sătulă să mi se tot spună ce aş fi putut fi,
am ales să fiu de meserie…eu.

gata.
destul cu jonglatul!
încep să mă tem că absenţa ta,
mă va transforma în mâzgălitor de pereţi,
iar în fişa postului se menţionează
că e obligatoriu să am mintea întreagă.

grăbeşte-te!

slalom printre colţuri

timpul,

atârnă minutele cu picioarele în sus,

scuturându-le

şi-apoi jefuindu-le de secunde fără milă.

undeva,

într-un colţ al unui gând,

se naşte o idee

care crează panică.

în alt colţ,

cuvintele îşi cer drepturile

manifestând desculţe.

prin haosul creat,

copiii întâiului gând

ţipă de foame

sufocând ultimul dram de linişte.

cineva

(nu se ştie cine)

plantează în minţi, îndemnuri:

veniţi de luaţi somnifere!

la trezire,

timpul va continua să jefuiască

minutele de secunde,

dar până atunci,

ideea care a răspândit  panica

va muri,

iar cuvintele îşi vor recăpăta drepturile.