19.10.2012
Mi-am luat un halat roşu pe mine şi aşa îmbrăcată, am pornit să iau pulsul lumii.
Nu am urmat cursuri în domeniul medicinei, nu îmi plac doctorii, nici măcar asistentele, urăsc acele şi mirosul de spital. Nici măcar halatele albe, ori verzi nu îmi plac. Aduc a boală.
Am oprit din drumul lor câţiva trecători pe stradă. Mult prea grăbiţi şi agitaţi, mi-au aruncat o privire rece şi un „lasă-ne în pace!”. Probabil halatul roşu mă transforma într-o nebună ce vindea poveşti medicale (fără licenţă) în stradă.
Ofuscată de nereuşită, am pornit cu paşi trişti înspre casă, privind asfaltul gri, plin de plombe. Nici măcar umbra nu voia să se oprească să îi iau pulsul.
Deşi casa-mi era pustie, am bătut la uşă, abia apoi am intrat. De fiecare dată băteam. Îmi doream cu toată fiinţa să-ţi aud paşii de dincolo de bucata de lemn. Tânjeam după noi.
Intrată în casă, mi-am schimbat halatul roşu cu unul albastru, m-am spălat pe mâini şi am început să îmi iau singură pulsul. Prea mic. Şoptit. Oare inima mea e bine?
Am smuls-o din piept, am răsucit-o pe toate părţile. Ticăia obosită. Plângea de dor. Am aşezat-o pe o tavă veche de argint, cu mult prea multe ornamente şi am privit-o curioasă. Ne uitam una la alta. Ea, la mine, murmurând încet, eu la ea, fără să schiţez vreun gest.
Cu privirea tâmpă, am luat din sertarul cel mai de sus al dulapului, un ac şi-o aţă şi am început să cos cu atenţie bucăţele desprinse de vreme. Fiecare împunsătură mă trimitea la pământ şi de fiecare dată, mă ridicam tremurând, cercetând mai atent, căutând să aflu în care atriu, ori ventricul s-a ascuns dorul.
După ce am terminat de cusut, am pus plasturi. Prea mulţi. Peste tot erau petece, aşezate toate în cruce. De printre atâtea pansamente, inima mea făcuse ochii mari, zâmbindu-mi a linişte. Îmi repeta că tu eşti aproape, că tu, îţi vei face foarte curând loc lângă ea, desprinzând cu grijă, fiecare plasture.
În cea mai mare tăcere, cu mişcări de om beat, mi-am aşezat inima înapoi în piept şi m-am cusut singură, de mine. O cusătură şerpuită, care amintea de păcatul primordial al Evei. Nu mai conta acum. Trecuse. Eva era istorie. Eu eram o fiică îndepărtată, care tânjea după iubire. După un suflet drag, după o zi de mâine în care eu şi casa goală până atunci, vom auzi o bătaie în uşă, alta decât a mea şi într-un suflet vom deschide fericirii.
Voi primi pe pleoape sărutări fierbinţi, îmi vor fi şterse de pe obraji urmele lăsate de lacrimi şi buzele vor primi în dar patima amorului oftat. Voi primi îmbrăţişarea ta caldă, acolo în prag, vom arunca cuvintele precum nişte haine mult prea învechite pentru a fi purtate, undeva pe jos, împrăştiate prin toată casa, nemaiavând nevoie de ele.
Ne vom transforma în medici de suflete, tu al meu, eu al tău.
Vom merge împreună, din nou, de mână, pe străzi şi chiar dacă ne vor ruga, trecătorii de ieri (cei mult prea grăbiţi şi agitaţi), să le luăm pulsul, le vom răspunde zâmbind „lăsaţi-ne în pace!”.
Vom fi doar noi doi. Vom avea ochi doar unul pentru altul şi ne vom juca de-a medicina în felul nostru. Iubindu-ne pătimaş!
Haide iubitule! Bate la uşă! Am dat jos halatul.